Obişnuieşti să ascunzi părți din tine – sentimente, convingeri, idei – pentru a te potrivi undeva sau pentru a-i mulțumi pe alţii? Te ȋndoieşti uneori de emoţiile tale sau crezi că ele nu sunt importante, aşadar le diminuezi sau le reprimi? Îți vine greu să ai încredere în tine?
Aşa ȋncepe abandonul de sine.
Ne abandonăm atunci când nu ne prețuim pe noi înșine, când nu acționăm în interesul nostru, când nu ne încurajăm și nu ne alinăm.
Ne abandonăm cȃte puţin de fiecare dată atunci cȃnd:
*nu avem încredere în instinctele noastre – gȃndim prea mult, ne este greu să ne decidem, credem că alţii ştiu mai bine decȃt noi şi ȋi lăsăm să aleagă ȋn locul nostru.
*căutăm validarea celorlalţi, ne reprimăm propriile nevoi şi interese pentru a-i multumi pe altii.
*ascundem părți din noi, ne este ruşine de emoţiile sau sentimentele noastre, renunţăm la obiective fără să ȋmpărtaşim cu ceilalţi ce simţim cȃnd facem asta.
*suntem perfecţionişti şi avem așteptări nerealiste faţă de propria persoană, nu ne simțim niciodată suficienţi şi demni, indiferent cât de multe realizăm.
*suntem autocritici și ne judecăm, ne spunem lucruri dureroase și răutăcioase atunci când nu putem îndeplini propriile standarde uneori ridicol de înalte.
*nu ne onorăm nevoile – a nu recunoaște că nevoile tale sunt valide şi a eșua în a avea grijă de tine este o trădare faţă de propria fiinţă.
*ne suprimăm şi alungăm sentimentele inconfortabile prin negare, evitare sau consum de orice fel de substanţe.
*nu acționăm conform propriilor valori.
*avem relații codependente ȋn care ne concentrăm excesiv pe nevoile, dorințele și problemele altcuiva și ne neglijăm pe noi.
*evităm să vorbim pentru noi – nu ne luăm apărarea şi nu cerem ce avem nevoie, nu stabilim și nu impunem limite, lăsăm oamenii să profite de noi.
De ce ne abandonăm atȃt de uşor şi uităm de noi?
Abandonul de sine începe în copilărie. Atunci cȃnd nevoile noastre emoţionale şi fiziologice nu sunt satisfăcute ȋntr-un mod corespunzător, iar acest aspect ne face să simţim că nu suntem ok şi nu merităm să fim iubiţi.
Ca adulți, avem tendința de a repeta tiparele din copilărie pentru că ne sunt familiare; ne alegem în mod repetat parteneri și prieteni care profită de noi, nu ne susțin, ne judecă sau chiar ne maltratează. Facem același lucru cu noi înșine.
Nu știm cum să fim acolo pentru noi înșine, pentru că nimeni nu a fost cu adevărat acolo pentru noi când eram copii.
Abandonarea de sine este un comportament învățat, o modalitate prin care am încercat atunci să facem față dinamicilor nesănătoase sau disfuncționale din familie. Ca şi copii depindem ȋn totalitate de adulţii din jurul nostru. Atunci când trăiești într-o familie imprevizibilă, haotică sau abuzivă, înveți să-ți ascunzi adevăratul sine. Te comporți ca un cameleon, adoptȃnd orice rol care te va ajuta să menți liniștea, să eviți ridicolul, dezamăgirile, durerile fizice și emoționale.
Înveți repede că nevoile, interesele, scopurile tale nu contează și orice ai face, nu este niciodată suficient, că valoarea ta depinde de ceea ce realizezi sau faci. Prin urmare, ȋţi reprimi sentimentele și nevoile, şi nu crezi că ȋi pasă cuiva cu adevărat de tine.
Abandonarea de sine este un tipar autodistructiv care poate contribui la anxietate, depresie, o stimă de sine scazută sau relaţii neîmplinite.
A te abandona pe tine poate a fost o necesitate în copilăriei, dar acum nu mai este de ajutor.
Ȋn articolul următor vom vedea cum putem schimba acest obicei nociv şi cum putem toţi ȋnvăţa să ne preţuim mai mult.
