Ori de câte ori ne confruntăm cu o situație adversă ȋn viață, dorința noastră imediată este de a o remedia și de a restabili echilibrul. Dar ce fac atunci cȃnd simt că nu am control? Ce se întâmplă atunci cȃnd cineva este convins că indiferent de ce ar face, nimic nu se va schimba? Și cum e cȃnd cineva crede că lucrurile stau tot timpul aşa?
Psihologii cred că în modul acesta dobȃndim ceea ce ȋn literatura de specialitate se numeşte neajutorare învățată – credința că orice am face este inutil şi cel mai bine este să acceptăm situația așa cum este, deoarece nu există scăpare.
„Neajutorarea învățată este reacția de renunțare, rezultată din convingerea că orice ai face nu contează”, spune Martin Seligman, părintele Psihologiei Pozitive şi cel care a studiat zeci de ani concepte ca: stare de bine – optimism – fericire. Folosim cuvântul „învățată” deoarece este important să înțelegem că nu ne naştem cu o credință de sine negativă, ci ajungem să ȋnvăţăm asta condiționat, ca urmare a experiențelor de viață negative și a percepției noastre cu privire la ele.
Ȋnvăţăm neajutorarea relativ repede, ȋncă din primii ani de viaţă, atunci cȃnd trecȃnd prin experiențe adverse, îngrijitorii semnificativi pentru noi au fost inconsistenți și nu au răspuns nevoilor noastre emoționale. Credința cu care copilul crește atunci, este că nu poate face nimic pentru a schimba situația și trebuie să o accepte așa cum este. Acest lucru îl poate determina să se simtă frustrat și să renunțe foarte ușor, să aibă o stimă de sine scăzută, să nu depună eforturi pentru a face ceva, să amâne lucrurile, să se simtă demotivat şi să fie doar un observator pasiv al propriei vieţi.
Atunci cȃnd trecem prin experienţe mai provocatoare, dacă facem acelaşi lucru ȋn mod repetat, cum ar fi să evităm, să nu acţionăm, sau să ne retragem, vom ajunge ȋntr-un final la convingerea că experienţa nu este potrivită pentru noi şi indiferent de cum vom face, lucrurile nu vor funcţiona, nimic nu se va schimba iar renunţarea este probabil cea mai bună alegere.
Cȃnd ne găsim ȋn situaţii inconfortabile, de regulă ne confruntăm cu trei aspecte majore, cu impact asupra noastră simultan:
1 – aspectul cognitiv – credem că nu putem controla ceea ce ni se ȋntȃmplă
2 – aspectul motivaţional – credem că nimic din ce facem nu schimbă nimic
3 – aspectul emoţional – trăiesc emoţii care mă copleşesc datorită imposibilităţii de a face faţă
Aceste convingeri false şi limitative ne influențează ȋntr-un mod negativ prezentul, ne face să credem că trecutul a fost complet în afara controlului nostru și ne obligă să vedem şi viitorul la fel.
Impactul neajutorării învățate asupra sănătății mintale este foarte mare, deoarece îi face pe indivizi să creadă că totul în viață va rămâne așa cum este și nu se va schimba niciodată. Îi predispune spre un locus de control extern asupra tuturor evenimentelor din viața lor, ceea ce poate duce în cele din urmă la sentimente de anxietate și depresie. Observăm adesea acest impact în rândul victimelor abuzurilor domestice și sexuale care cred că nu există altă cale, deoarece s-au obişnuit aşa, ele nu cred că ar putea schimba, prin urmare nici nu au curajul de a face ceva.
Totuşi, ȋn pofida acestor provocări, cercetările ne arată că neajutorarea învățată nu este o condiţie permanentă. Fiind un comportament ȋnvăţat el se poate dezvăţa, cu răbdare, implicare şi efort conştient. Cu ajutorul unei intervenții atente, se poate ȋnţelege şi depăși impactul negativ pe care acest tipar mental ȋl are asupra noastră.
Ideea este să provocăm convingerile negative pe care le avem și să le punem la îndoială. Să le contestăm pentru a ne putea deschide drumul către modele de gândire mai sănătoase și mai raționale. Să ne concentrăm pe construirea unei mentalități de creștere și dezvoltare a rezilienţei personale.
Optimismul se ȋnvaţă, mai spune Seligman, ca şi pesimismul dealtfel. Putem ȋnvăţa aşadar ȋn permanenţă cum să construim noi perspective. Perspective sănătoase, reziliente şi care să susţină o viaţă echilibrată.
