Ȋn procesul terapeutic ne ȋntȃlnim de multe ori cu un aspect care ne dă tare multe bătăi de cap: biasul de confirmare.
Avem cu toţii tendinţa de a ignora dovezile care ne contrazic opiniile. Dar de ce?
Când află pentru prima dată despre existența biasului de confirmare, denumit şi eroare de confirmare sau filtrare selectivă, mulți oameni nu cred că ei sunt afectați. La urma urmei, cei mai mulți dintre noi ne vedem ca fiind inteligenți şi raționali.
Chiar și atunci când ceva se dovedește neadevărat, mulți oameni continuă să găsească modalități care să le ȋntreţină convingerile. Cum pot sta ȋn picioare convingerile noastre chiar și în fața unor dovezi empirice clare?
Ca să putem face schimbările pe care le dorim la noi, este important să identificăm piedicile pe care propria minte ni le scoate ȋn cale atunci cȃnd vrem să modificăm ceva ce ea s-a chinuit ani de zile să clădească. Deoarece suntem ȋn permanenţă bombardați de informații, mintea noastră se vede nevoită să găsească mijloace eficiente de codificare, stocare și recuperare a datelor la care suntem expuși. Aceste date vin din propria experienţă, de la alți oameni, din mass-media, sau din diverse alte surse. Prin urmare creierul nostru a dezvoltat ȋn timp modele cognitive pentru comenzi rapide. Unele ne sunt utile, altele nu.
Biasul sau eroarea de confirmare este una dintre aceste comenzi rapide dar inutile.
Evaluarea permanentă a viziunii noastre asupra lumii este o sarcina dificilă şi obositoare care ne consumă foarte multe resurse interioare. Aşadar mintea constată că este mai economic să consolideze ceea ce ştie deja. Ȋn plus, mai crede că este o muncă grea să ai tot felul de idei diferite ȋn cap şi să jonglezi cu ele. Preferă aşadar să se concentreze pe idei puţine şi familiare. Totuşi, informaţiile vin mereu spre noi . Ele trebuiesc analizate şi interpretate. Atunci mintea aruncă ȋn joc biasul de confirmare, ca o scurtătură care ȋi economiseşte resursele cognitive preţioase. Dar, datorită acestui filtru mental, datele noi sunt influeţate şi compromise de credinţele existente. Aşa se face că avem tendinţa de a vedea doar argumentele care ne susţin viziunea asupra lumii, pe care le luăm ȋn serios şi uneori chiar le supraevaluăm, iar pe cele care ne contrazic le tratăm cu scepticism.
Dovezile contradictorii sunt inconfortabile pentru creierul nostru aşa că le ignorăm pentru a diminua disonanța cognitivă ulterioară.
Ȋn cabinet, asta se vede cel mai bine atunci când clientul simte nevoia de a argumenta şi de a căuta dovezi care să-i susţină punctul de vedere. Vrea să demonstreze terapeutului că are dreptate. Uită că este acolo pentru cu totul altceva. Este acolo pentru că ceva nu merge cum trebuie ȋn viaţa lui şi vrea să facă ceva pentru asta. Și totuşi, se luptă cu putere să-şi susţină convingerile cu care a venit. Aceleaşi convingeri care, de cele mai multe ori sunt cauza pentru care ceva nu merge bine ȋn viaţa lui. 🙂
Cercetările ne arată că suntem motivați să gândim critic doar atunci când suntem făcuţi responsabili de către ceilalți pentru credinţele, emoţiile sau comportamentele noastre. Atunci cȃnd cineva ne cere să motivăm cumva toate aceste gȃnduri, emoţii, comportamente, de ce alegem sa facem aşa şi nu altfel, suntem mai puţin părtinitori şi reuşim mai bine să depăşim biasul cognitiv.
Asadar, primul lucru pe care ȋl ȋnvăţăm ȋn terapie este să ne asumăm responsabilitatea pentru viaţa noastră, cu tot ce cuprinde ea: gȃnduri, emoţii, sentimente, comportamente, alegeri etc.
Totuşi, se pare că facem acest lucru nu atȃt din ȋnţelegerea acestei responsabilitaţi, cȃt mai mult din dorinţa de a evita emoţiile negative pe care le simţim dacă ceilalţi ne-ar putea considera ilogici.
